Dreptul de acces confundat uneori cu dreptul de vizită [1] (droit d' access în limba franceză; access right în literatura de limbă engleză) este reprezentat de dreptul pe care copilul și adultul separat de copil îl au, de a se întâlni față-față pentru anumite perioade de timp. Dreptul de acces nu implică însă și dreptul de găzduire vremelnică a copilului dar poate implica uneori dreptul de vizită în sensul ca accesul la copil să se facă la locuința copilului. În România, până la apariția legii 272/2004 dreptul de acces era unul dintre puținele drepturi recunoscute unui părinte necustodian după declararea divorțului. În ultimii ani titulatura de "drept de vizită" sau "drept de acces", ca referiri la totalitatea drepturilor pe care părintele nerezident le avea în legătură cu minorul, au fost înlocuite atât în România cât și pe mapamond cu "dreptul de relații personale" care însumează mai multe modalități prin care copilul și adultul în cauză pot interacționa. Această înlocuire s-a făcut ca urmare a ratificării la nivel internațional a Convenției Națiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului. La nivel european tranziția a fost stimulată și de intrarea în vigoare a Convenției de la Strasbourg din 2006 asupra asupra relațiilor personale care privesc copiii. Alte forme de realizare a legăturilor personale recunoscute în prezent sunt: dreptul de găzduire, dreptul de corespondență și accesul părintelui la informații privitoare la minor.